Simt atata nedreptate fata de copii autististi…si nimeni nu-mi poate contesta sentimentele, pentru ca le traiesc in fiecare zi.
Facebook-ul e plin de like-uri si propaganda pe teme autiste. Mai nou, in presa au inceput sa scrie despre lumea lor. Se organizeaza marsuri si discutii in aer liber. De ce oameni buni tocmai acum? De ce? De ce trebuie sa asteptam sa ne spuna altii ce trebuie sa simtim? Cu ce suntem mai buni, in normalitatea noastra, daca nu suntem in stare sa ne deschidem sufletul si sa vedem dincolo de trup, sa cautam in inima lor, in mintea lor. Atatia adolescenti pierduti pentru ca societatea i-a marginalizat…
Acum o saptamana, eram in Brasov. Ma indreptam cu Alex spre Piata Sfatului. Cu cat ne apropiam, cu atat crestea in volum muzica unor copii. Mi-am amintit ca era ziua constientizarii autismului. L-am lasat pe Alex langa bunici si m-am indeptat spre coltul albastru. Doua mese cu pliante, un panou cu desene insirate, cateva mame indrumate sa-si expuna copii. Dar, intre toti, am remarcat un tanar. Se legana intr-un ritm atat de familiar mie. Batea din palme si incerca sa pastreze ritmul. Chiar se descurca bine. Numai unii trecatori, intorceau capul, murmurau ceva numai de ei stiut si treceau mai departe.
M-am intors la Alex, il priveam si-mi spuneam ca va fi bine. Cu coada ochiului urmaream tanarul cum isi continua ritmul, nestingherit de privirile curioase. Alex va fi bine, el mai are timp. El ne are pe noi, mami si tati, pe bunici, pe matusici si unchi, pe veri. Si NU-l vom lasa prada societatii.
ADEVARAT!!!!
RăspundețiȘtergere